ce drog!

M-a intrebat daca imi mai amintesc ceva. Daca as vrea, as putea sa imi amintesc imediat, chiar inainte sa uit. Totusi n-am reusit sa gasim regulile pentru uitare, e inutil. Tragedia celui ce se sinucide e ca abia ce a sarit pe fereastra, intre al saptelea si al saselea etaj, se razgandeste :”Ah, daca as putea sa ma intoorc inapoi!” Nimic de facut. Niciodata nu s-a intamplat. Buf! Tragedia mea e putin asemanatoare, cu toate ca nu cred ca este o tragedie in toata regula...Esenta ei insa, modul de a se deforma, de a se dizolva…pentru mine se cheama fericire. Aici se merge inapoi chiar si in timp. Inapoi…acum cateva saptamani…intr-o vineri. Cand s-a pus in scena piesa mea “Furtuna la Paris”. Textul in sine nu a fost cine stie ce, 5 pagini pe care le-am scris in 2 ore…dupa care am revenit cu mici (dar mici) modificari….de gen “paradoxalement!!” Patru surori raman singure acasa in locuinta lor de la Paris, in timp ce afara se porneste o furtuna. Una dintre ele , cea mai mica, devine singura constiienta de ciudatenia circumstantei, dar nu este lasata sa vorbeasca. Cu toate ca sunt foarte diferite, Sophie, Stephanie, Offelie si Jade (dar mai ales primele trei) incearca sa detensioneze atmosfera, rad fara motiv, recita poeme. [j'en ai vu un qui s'etait assis sur le chapeau d'un autre....il etait pale, il tremblait.."] Niciuna nu poate ajunge la cealalata. M-am gandit la ele ca la niste porti imense ce duc spre implinirea viselor. O poarta nu poate intra pe alta poarta. Arta vazuta, ascultata, simtita, toate se combina cu furtuna care se inteteste. Intriga o constituie probabil hotararea lui Jade de a pleca sa-si caute visul. Surorile ii vorbesc fara sa o vada, fara sa o inteleaga, fiecare absorbita de arta ei (Sophie canta la pian, Offelie picteaza, Stephanie recita poeme.) Momentul (momentul) critic este probabil marcat de cele trei monologuri, pe care am sa le scriu imediat, dar cu o mica modificare….marcata “[...]“

Stephanie: (ridicandu-se de pe scaun) Visul meu? (Sophie se aseaza la pian, Offelie incepe sa picteze) Aud un pian…lumina se stinge incet, si eu tresar… Replicile imi vin usor in minte, ca si cum ar fi chiar gandurile mele..(zambind) Gandurile omului sunt ca un ocean de replici, care vin de nicaieri, dintotdeauna.. […] inseamna sa fii in rand cu personajul, cu o traire inventata de o minte de geniu.. Apare o fiinta necunoscuta, despre care nu stii daca fost creata pentru tine..nu o cunosti..dar trebuie sa ajungi sa te confunzi cu ea, tu insuti. Sa nu mai stii cine esti, fie si pentru fractiuni de secunda..personajul trebuie sa-ti ia locul, in totalitate, si tu sa te scufunzi in fiinta lui. Sa te uiti in ochii oamenilor care te privesc…dar sa nu intelegi. Mii de senzatii iti trec prin suflet, singurul care a ramas din tine..pe scena… Toti te privesc fara sa te vada. Personajul! Trebuie sa deschinda viu…traieste prin tine..prin replicile lui..

Offelie: Visul meu? Culoare si forma…[…] inseamna sa vezi…mai ales cand inchizi ochii..sa simti, mai ales cand toate simturile iti sunt blocate..sa auzi armonia mai ales atunci cand toate sunetele se confunda..Din maini sa-ti creasca aripi..cu miscari delicate sau taioase sa creezi viata, lumina, contrast…umbra…un amalagam de nuante, forme, frumusetea pura, rara, neatinsa…creata de un suflet ce inspira lumina si expira intuneric.. Un non-sens abstract, creat cu migala..Pe panza iti sacrifici sentimentele..Daca din mainile tale se naste o toamna tarzie, intunecata, inseamna ca sufletul ti-e trist…daca ai zugravit viata, lumina, esti impanzit de raze de soare..astfel, nu poti sa minti. Cea mai sincera arta! Asta e visul meu!

Sophie: Visul…visul meu? E-n doar doua culori: alb…si negru. […]inseamna sa-ti asculti gandul, sa stii fara sa fii invatat. Sunetele de pian te invaluie…te ametesc, pana nu te mai lasa sa respiri…degetele ti se misca singure…clapele stiu singure drumul, pianul se aude peste tot..parca suntele ies chiar din tine..cu un ecou rasunator..un acord infundat ca o reflectare a pianului..Fraza urmatoare se linistete..in piano..apoi in pianissimo, ca o rasuflare din ce in ce mai usoara..Alegro! degetele alearga si clapele devin mai grele..cate senzatii te cuprind, caci tu nu esti acolo..departe te-a dus sunetul. Fiinta ce sta in fata pianului e un robot care a invatat pe de rost o partitura..ca tu sa poti ajunge departe..purtata de ecoul imensului..sunetul cerului..Sa fii surd…si e imposibil sa nu auzi asa o muzica.. Pianul e un portal spre infinit. Fericiti cei care ii cunosc arta…caci ei traiesc doua vieti. Una pe pamant..si alta departe..departe de unde se poate duce cu gandul omul..Departe chiar de adevar..caci este ceva mai presus decat adevarul. Cea mai inaltatoare arta! Asta e visul meu!

——————————————

Imi amintesc ca am spart sticla de zid. Dand perdeaua la o parte, renuntam sa mai vorbim in general. dar sa terminam aici. Punct si de la capat.