Calendarul ma informeaza ca azi e 14 mai.
Buletinul ma informeaza ca m-am nascut intr-o zi ca asta acum cativa ani... probabil era cald afara si m-am hotarat sa ma daruiesc lumii (ce filosofic) pe o asemenea vreme. Ar trebui luat in considerare si faptul ca luna mai este foarte deosebita, mereu am avut impresia ca planetele se aliniaza intr-un mod straniu in perioada asta...
Cine ma mai informeaza de aceasta data... aaa! Laptele care s-a gasit sa expire tocmai azi...
Anul trecut nimeni nu a spalat vase de ziua mea. (bine, o farfuriuta mica mica pentru care am facut exceptie)
Anul asta am spalat chiar eu o gramada, din nervozitate si din lipsa acuta de ocupatie.
Anul trecut am fost la Brates cu gandul la trei cuvinte. Anul asta nu am timp de nimic... si alea trei cuvinte s-au pierdut de mult.
Primesc telefoane dubioase. Care anunta alte telefoane dubioase. Si de departe. Si mi-e frica de ele.
Maine o sa fie altfel. Maine o sa am o zi frumoasa, calda si dulce.
vineri, 14 mai 2010
joi, 13 mai 2010
Azi ti-am auzit vocea. Din nou.
Toate convorbirile sunt fugare.
- trebuie sa ma duc sa fac niste muzica pentru bar... mai vorbim.
-da.
- iarta-ma ca nu te-am sunat, dar jur ca m-am gandit la tine.
- da.
- am scris niste poezii..
- bine.
- vrei sa ti le arat?
- da.
- trebuie sa plec... le citesti mai tarziu.
- bine.
Ieri te-am visat. Din nou.
Prostii.
Acest: fiintei aceleia.
- trebuie sa ma duc sa fac niste muzica pentru bar... mai vorbim.
-da.
- iarta-ma ca nu te-am sunat, dar jur ca m-am gandit la tine.
- da.
- am scris niste poezii..
- bine.
- vrei sa ti le arat?
- da.
- trebuie sa plec... le citesti mai tarziu.
- bine.
Ieri te-am visat. Din nou.
Prostii.
Acest: fiintei aceleia.
miercuri, 12 mai 2010
Titlu?
Imi plac inceputurile de la unele melodii.
Pe parcurs se strica, si nu mai sunt aceleasi
acorduri.
Nu-mi gasesc usb ul.
"Nu putem sa incepem asa in fiecare dimineata?"...
3 saptamani, 3 saptamani... 3 saptamani..
Aud ca se sparg niste pahare? Cine pana mea sparge pahare? Si pe strada, si in autobuz, si in somn?
Nu mai spargeti pahare! Sau farfurii! Sau ce tot spargeti tot timpul!
NU
POT
SA
DORM!
Pe parcurs se strica, si nu mai sunt aceleasi
acorduri.
Nu-mi gasesc usb ul.
"Nu putem sa incepem asa in fiecare dimineata?"...
3 saptamani, 3 saptamani... 3 saptamani..
Aud ca se sparg niste pahare? Cine pana mea sparge pahare? Si pe strada, si in autobuz, si in somn?
Nu mai spargeti pahare! Sau farfurii! Sau ce tot spargeti tot timpul!
NU
POT
SA
DORM!
miercuri, 3 martie 2010
Aventurile celor 16 ingeri disparuti
~partea a doua~
....--> o datorie prelungita, iertare, mi s-a reprosat ca sterg praful foarte rar pe aici... iertare, iertare.
Va veti intreba probabil de ce incep cu partea a doua. Sigur, eu sunt rar cronologica, dupa parerea mea evul mediu a fost mult dupa Ceausescu, dar va promit ca va veni si o prima parte ceva mai tarziu, pentru ca nu imi permit sa fiu atat de violenta, inspaimantatoare si irealista chiar din prima. Prefer deci sa fiu pasnica scriind intai despre a doua parte a aventurii celor 16 ingeri. De fapt, da, in prima parte nici macar nu erau ingeri disparuti, si riscam sa fiu acuzata ca scriu titluri fara sens care nu au nici o treaba cu continutul, sau invers, sau continurui fara sens care nu au nici o legatura cu ingerii disparuti. Asa ca dupa cum observati, partea a doua este mult mai potrivita, macar avem tot ce trebuie sa ne asortam cu titlul. Cu toate ca ingerii vin mult mai tarziu, abia dupa elicoptere.
(precizare- (este nevoie)- acum ceva timp, a avut loc un respectabil vernisaj al unei exopzitii picturale, al unui stimabil tanar reprezentant al culturii Galatiului. Iata recenzia SF pe care v-o inmanez, cei ce nu ati fost isi vor face o idee, cei ce ati fost, daca inca traiti, simtiti-va norocosi!)
Incep prin a spune ca am fost atrasi in capcana, am fost indusi in eroare in cel mai josnic si mai marsav mod posibil. Aparenta noastra misiune era sa asistam la o oarecare expozitie picturala, ne imbracasem elegant, aveam cu noi pana si atitutinea sobra, calma si retinuta, care are grija sa nu strige in gura mare "CE TAMPENIE DE TABLOU!! CINE A MAZGALIT ASTA??"
Nu, nu, eram pregatiti pentru a infrunta societatea de varf a intelectualicimii din batatura, eram pregatiti sa strambam din nas si sa spunem "da, interesant!"...
Am intrat cu incredere in acel spatiu tridimensional (popular i se mai zice si foaierul teatrului) si ne-am uitat cu incredere in jur. Ne-a plesnit peste fata o atmosfera de anarhie, oameni dubiosi cu mantii lungi si negre, paseau zgaltaind pamantul cu fiare atarnate de maini si de picioare (a fost prima data in viata mea cand am zis ca bocancii mei sunt chiar finuti). Priveau machiavelic in jur ca si cum si-ar fi selectionat prada, ascunsi printre tablouri obscure, cu negru ochilor agitandu-se in toate partile. Ne-am agatat si noi de una dintre operele picturale, incercam sa ma dau interesata si sa nu par ca nuca-n perete (o sa zic si de perete), cand aud o sopteala in ceafa "Tema principala sunt porcii, ai observat? Cred ca s-a inspirat din epidemie!" Intorc capul, nimeni, evident...tipic.
Apoi am depus un efort considerabil sa rumeg (cum zice doamna psiholog) slinoasele culori, pentru a-mi da seama daca intr-adevar iese in evidenta acel animal care grohaie. T facea acelasi lucru, si dupa ce a analizat intens rupestrimea (nu, nu rupistul, ci rupestrimea. Nu, nu de la "a se rupe" ci de la picturi rupestre). A izbugnit: "Elicoptere!!!"
Evident, aceasta era tema exopzitiei, elicopterele, dar se pare ca numai noi ne puteam da seama, pentru ca ceilalti erau total absorbiti de porcine si incepusera sa la creasca raturi.
Ne miscam toti cu incetinitorul, iar negrul ochilor acelor oameni obscuri incepuse sa se plimbe singur, printre picioarele noastre. Pocitaniile se alimentau regulat cu alcooool, incepusera sa dardaie si sa aiba groaznice convulsii. Sau se dadeau cu capul de masa, nu mai stiu. Sau de pereti. Sau de tablouri, nu stiu. Compozitiile picturale incepusera sa scoata fum, si auzeam clar sunetul acela asurzitor pe care il produce o elice de elicopter. Toate se apropiau si se departau simultan. Mai mult, se faceau gauri in pereti. Gauri adanci si intunecate, pe care nu le mai puteai patrunde. La un moment dat unul dintre porci, pardon, dintre elicoptere, s-a apucat sa tina un discurs. S-a urcat chiar si pe podium. I-au dat chiar si un microfon. Si-a-nceput sa zica de tablouri, nu mai tin minte exact ce, pentru ca oricum eram pe cealalta parte a gaurii din perete. Si ma dureau umerii de la elice. Ne zvarcoleam in mrejele prostului gust.
T: Hai in sala!
N: ..in...sala?
T: In sala.
N: Au pus lacate...
T: Si ce daca?...
Da, singura noastra scapare era incuiata. Dar nu mai puteam rezista, trebuia sa intram, trebuia sa scapam de negru oamenilor dubiosi, care se agata cu cruzime de noi! Ajuns la paroxism, T a scos gaura din perete cu care a lovit puternic lacatul. Acesta din urma a cazut pe podea insotit de un puternic zgomot metalic. Noroc ca n-a auzit nimeni, din cauza elicei elicopterului care isi grohaia mai departe discursul. Si intraram in sala rapid, ca sa nu ne vada ochii aceia sagetatori (ai doamnei de la garderoba) care plesneau totul in jur. Noroc ca erau atenti la porcul cu microfonul in mana. Si care era urcat si pe podium. Si dupa ce ca era porc, mai era si elicopter! Dar asta este mai putin important, pentru ca noi patrusesesesem in sala, si-acolo nu mai erau nici tablouri, nici oameni dubiosi cu negru la ochi care umbla singur pe podeaua care suna metalic dupa ce cade pe ea lacatul pe care tu cu mana ta l-ai spart cu gaura din peretele deformat. In schimb ne lovise un intuneric dens, un frig de-ti inghetau articulatiile si-o liniste mai ceva ca la ora de chimie.
Zice: Hai pe scena!
Zic: E o gaura in scena aia!
Dar alta scapare nu aveam, pesemne ca elicopterele porcine erau deja pe urmele noastre. Trebuia sa ne avantam in mrejele obscure ale intunecimii salii friguroase, ale teatrului. Ala (la care eu nu prea ma prezint). De ce era frig? ---> Va asigur ca in gaurile imense din pereti erau dementori care sorbeau sufletul, aduceau frenezie si amnezie, si savarseau multe alte crime oribile (cum ar fi ca ii faceau pe oameni sa vada porci in loc de elicoptere).
Sa revin la noi, adica pe marginea prapastiei, mergand incet, atenti la fiecare pas, sa nu cumva sa cadem in groapa abisala, in bratele veninoase ale dementorilor, sfasiati de elicele elicopterelor, innnecandu-ne in noroiul porcilor...etc.
Apucasem cortina ca sa imi pastrez echilibrul, dar incepusem sa ma incurc printre lanturile groase cu care era legata, sa ma scufund in luciul metalic al sutelor de inele care ma incolaceau din ce in ce mai strans. Chiar cand simteam ca nu mai am nici o scapare, m-am aruncat in gol, si am cazut in decorul de la Traviata!
Ma ridic greoi, respir adanc, si inregistrez fiecare element sublim al acelui decor unic al acelei piese minunate, pe care n-am vazut-o niciodata dar impresia artistica si albastrul scarilor conteaza cu adevarat.
Zic: Sa tragem cortina, sa jucam in fata tuturor spectatorilor care au fost aici candva si din care nu a mai ramas decat spiritul. Piesa vietii noastre in intunericul primului decor pe care am pasit vreodata si era albastru!
Dar adevarul trist era ca nu aveam cui. Adica, da, recunosc, ne puteam multumit si cu dementorii care ocupau linistiti fiecare loc din sala, dar adevarata problema era cu cortina, stransa bine in lanturi de care am precizt si mai sus. Urc rapid scarile improvizate si iau o sabie. Face si T acelasi lucru cu scarile dar nu si cu sabia, el prinde doar un pahar. Pe care-l sparge! Trosc!
Altul- trosc pleosc! Inca unul- trosc pfpfvaxpleosc! Si inca..ok, gata.
Zic: Poate ne aude cineva!
Zice: Cine sa ne auda aici?
Rau era ca incepusem sa auzim noi diverse voci si chiar elicea elicopterului si obisnuita grohaiala groteasca. Sa fugim, zice!
Zice, da, zice....de fapt ma lasa pe mine sa fug prima, ies primejdios de dupa cortina, ma arunc ca in filme pe al paispelea rand!!! Aplauze!
Buna piesa, buna.
Am hotarat apoi sa ne intoarcem la elicoptere. Lasand in urma obsuritatea salii ne izbeste o lumina puternica imediat ce revenim la atmosfera incendiara a expozitiei operelor picturale. Elicea isi terminase de mult grohaiala, adica discursul. Dar venisera altii, un fel de calai, sa le zic porcii durerii, care adusesera si niste boiecte ciudate, instrumente de tortura, si le-au asezat pe toate intr-una din gaurile din perete. Unuia dintre ei i-au dat chiar si un microfon. Chiar cand nu te asteptai, cuprinsi de un sevraj puternic, au inceput sa loveasca acele obiecte cu ce apucau, bate, pene de chitara, si calaul-sef (adica elicopterul cu microfon) a inceput sa urle de ti se ridica parul de la degetele de la picioare si iti plesneau venele. Ma intrebam ce il doare pe bietul animal de urla in halul ala...
Culmea ca cei din jur pareau sa fie atrasi de teribilul zgomot, de infernul zgomot, de ingrozitorul zgomot, de....asa...si dansau frenetic si dadeau din cap cu o repeziciune uimitoare. Am primit un dred peste fata de am orbit si mi-a sunat apa in creier...
La un moment dat toata orchestra durerii din gaura din perete s-a transformat intr-un gigant animal care grohaia, se zvarcolea, si ma rog, facea doar ce face un elicopter in toata regula. Peretii au inceput sa se surpe sub greutatea tablourilor ca niste ghilotine, iar de sub daramaturi si-a luat zborul intregul elicopter (care cuprindea alaiul calailor durerii si toti dubiosii).
Am iesit cu greu de sub ruine, si dupa ce mi-am recapatat constiinta ne-am impleticit mersul prin strazile intunecate si pustii. Mergeam fara o tinta anume sperand sa nu mai auzim niciodata de porci sau elicoptere. Priveam, (scuzati cuvantul) regulat in spate ca nu cumva sa fim urmariti.
Am gasit intr-un final adapost intr-o librarie plina de carti. Si-aici apar cei 50 de ingeri. Sau erau 16....
Ba nu, erau 50 in total, din care 16 am furat noi. Daca intreaba cineva, nu am avut de ales, era unica noastra scapare. Fara ingeri eram definitiv pierduti. Daca natura acestor entitati vi se pare un mister, promit ca in cel mai scurt timp voi posta cateva imagini cu ingerii pe care i-am capturat. Va rog insa, liniste si completa confidentialitate, aminti-va ca in orice moment negrul ochilor va poate spiona. Trebuie doar sa stiti sa ii vedeti.
....--> o datorie prelungita, iertare, mi s-a reprosat ca sterg praful foarte rar pe aici... iertare, iertare.
Va veti intreba probabil de ce incep cu partea a doua. Sigur, eu sunt rar cronologica, dupa parerea mea evul mediu a fost mult dupa Ceausescu, dar va promit ca va veni si o prima parte ceva mai tarziu, pentru ca nu imi permit sa fiu atat de violenta, inspaimantatoare si irealista chiar din prima. Prefer deci sa fiu pasnica scriind intai despre a doua parte a aventurii celor 16 ingeri. De fapt, da, in prima parte nici macar nu erau ingeri disparuti, si riscam sa fiu acuzata ca scriu titluri fara sens care nu au nici o treaba cu continutul, sau invers, sau continurui fara sens care nu au nici o legatura cu ingerii disparuti. Asa ca dupa cum observati, partea a doua este mult mai potrivita, macar avem tot ce trebuie sa ne asortam cu titlul. Cu toate ca ingerii vin mult mai tarziu, abia dupa elicoptere.
(precizare- (este nevoie)- acum ceva timp, a avut loc un respectabil vernisaj al unei exopzitii picturale, al unui stimabil tanar reprezentant al culturii Galatiului. Iata recenzia SF pe care v-o inmanez, cei ce nu ati fost isi vor face o idee, cei ce ati fost, daca inca traiti, simtiti-va norocosi!)
Incep prin a spune ca am fost atrasi in capcana, am fost indusi in eroare in cel mai josnic si mai marsav mod posibil. Aparenta noastra misiune era sa asistam la o oarecare expozitie picturala, ne imbracasem elegant, aveam cu noi pana si atitutinea sobra, calma si retinuta, care are grija sa nu strige in gura mare "CE TAMPENIE DE TABLOU!! CINE A MAZGALIT ASTA??"
Nu, nu, eram pregatiti pentru a infrunta societatea de varf a intelectualicimii din batatura, eram pregatiti sa strambam din nas si sa spunem "da, interesant!"...
Am intrat cu incredere in acel spatiu tridimensional (popular i se mai zice si foaierul teatrului) si ne-am uitat cu incredere in jur. Ne-a plesnit peste fata o atmosfera de anarhie, oameni dubiosi cu mantii lungi si negre, paseau zgaltaind pamantul cu fiare atarnate de maini si de picioare (a fost prima data in viata mea cand am zis ca bocancii mei sunt chiar finuti). Priveau machiavelic in jur ca si cum si-ar fi selectionat prada, ascunsi printre tablouri obscure, cu negru ochilor agitandu-se in toate partile. Ne-am agatat si noi de una dintre operele picturale, incercam sa ma dau interesata si sa nu par ca nuca-n perete (o sa zic si de perete), cand aud o sopteala in ceafa "Tema principala sunt porcii, ai observat? Cred ca s-a inspirat din epidemie!" Intorc capul, nimeni, evident...tipic.
Apoi am depus un efort considerabil sa rumeg (cum zice doamna psiholog) slinoasele culori, pentru a-mi da seama daca intr-adevar iese in evidenta acel animal care grohaie. T facea acelasi lucru, si dupa ce a analizat intens rupestrimea (nu, nu rupistul, ci rupestrimea. Nu, nu de la "a se rupe" ci de la picturi rupestre). A izbugnit: "Elicoptere!!!"
Evident, aceasta era tema exopzitiei, elicopterele, dar se pare ca numai noi ne puteam da seama, pentru ca ceilalti erau total absorbiti de porcine si incepusera sa la creasca raturi.
Ne miscam toti cu incetinitorul, iar negrul ochilor acelor oameni obscuri incepuse sa se plimbe singur, printre picioarele noastre. Pocitaniile se alimentau regulat cu alcooool, incepusera sa dardaie si sa aiba groaznice convulsii. Sau se dadeau cu capul de masa, nu mai stiu. Sau de pereti. Sau de tablouri, nu stiu. Compozitiile picturale incepusera sa scoata fum, si auzeam clar sunetul acela asurzitor pe care il produce o elice de elicopter. Toate se apropiau si se departau simultan. Mai mult, se faceau gauri in pereti. Gauri adanci si intunecate, pe care nu le mai puteai patrunde. La un moment dat unul dintre porci, pardon, dintre elicoptere, s-a apucat sa tina un discurs. S-a urcat chiar si pe podium. I-au dat chiar si un microfon. Si-a-nceput sa zica de tablouri, nu mai tin minte exact ce, pentru ca oricum eram pe cealalta parte a gaurii din perete. Si ma dureau umerii de la elice. Ne zvarcoleam in mrejele prostului gust.
T: Hai in sala!
N: ..in...sala?
T: In sala.
N: Au pus lacate...
T: Si ce daca?...
Da, singura noastra scapare era incuiata. Dar nu mai puteam rezista, trebuia sa intram, trebuia sa scapam de negru oamenilor dubiosi, care se agata cu cruzime de noi! Ajuns la paroxism, T a scos gaura din perete cu care a lovit puternic lacatul. Acesta din urma a cazut pe podea insotit de un puternic zgomot metalic. Noroc ca n-a auzit nimeni, din cauza elicei elicopterului care isi grohaia mai departe discursul. Si intraram in sala rapid, ca sa nu ne vada ochii aceia sagetatori (ai doamnei de la garderoba) care plesneau totul in jur. Noroc ca erau atenti la porcul cu microfonul in mana. Si care era urcat si pe podium. Si dupa ce ca era porc, mai era si elicopter! Dar asta este mai putin important, pentru ca noi patrusesesesem in sala, si-acolo nu mai erau nici tablouri, nici oameni dubiosi cu negru la ochi care umbla singur pe podeaua care suna metalic dupa ce cade pe ea lacatul pe care tu cu mana ta l-ai spart cu gaura din peretele deformat. In schimb ne lovise un intuneric dens, un frig de-ti inghetau articulatiile si-o liniste mai ceva ca la ora de chimie.
Zice: Hai pe scena!
Zic: E o gaura in scena aia!
Dar alta scapare nu aveam, pesemne ca elicopterele porcine erau deja pe urmele noastre. Trebuia sa ne avantam in mrejele obscure ale intunecimii salii friguroase, ale teatrului. Ala (la care eu nu prea ma prezint). De ce era frig? ---> Va asigur ca in gaurile imense din pereti erau dementori care sorbeau sufletul, aduceau frenezie si amnezie, si savarseau multe alte crime oribile (cum ar fi ca ii faceau pe oameni sa vada porci in loc de elicoptere).
Sa revin la noi, adica pe marginea prapastiei, mergand incet, atenti la fiecare pas, sa nu cumva sa cadem in groapa abisala, in bratele veninoase ale dementorilor, sfasiati de elicele elicopterelor, innnecandu-ne in noroiul porcilor...etc.
Apucasem cortina ca sa imi pastrez echilibrul, dar incepusem sa ma incurc printre lanturile groase cu care era legata, sa ma scufund in luciul metalic al sutelor de inele care ma incolaceau din ce in ce mai strans. Chiar cand simteam ca nu mai am nici o scapare, m-am aruncat in gol, si am cazut in decorul de la Traviata!
Ma ridic greoi, respir adanc, si inregistrez fiecare element sublim al acelui decor unic al acelei piese minunate, pe care n-am vazut-o niciodata dar impresia artistica si albastrul scarilor conteaza cu adevarat.
Zic: Sa tragem cortina, sa jucam in fata tuturor spectatorilor care au fost aici candva si din care nu a mai ramas decat spiritul. Piesa vietii noastre in intunericul primului decor pe care am pasit vreodata si era albastru!
Dar adevarul trist era ca nu aveam cui. Adica, da, recunosc, ne puteam multumit si cu dementorii care ocupau linistiti fiecare loc din sala, dar adevarata problema era cu cortina, stransa bine in lanturi de care am precizt si mai sus. Urc rapid scarile improvizate si iau o sabie. Face si T acelasi lucru cu scarile dar nu si cu sabia, el prinde doar un pahar. Pe care-l sparge! Trosc!
Altul- trosc pleosc! Inca unul- trosc pfpfvaxpleosc! Si inca..ok, gata.
Zic: Poate ne aude cineva!
Zice: Cine sa ne auda aici?
Rau era ca incepusem sa auzim noi diverse voci si chiar elicea elicopterului si obisnuita grohaiala groteasca. Sa fugim, zice!
Zice, da, zice....de fapt ma lasa pe mine sa fug prima, ies primejdios de dupa cortina, ma arunc ca in filme pe al paispelea rand!!! Aplauze!
Buna piesa, buna.
Am hotarat apoi sa ne intoarcem la elicoptere. Lasand in urma obsuritatea salii ne izbeste o lumina puternica imediat ce revenim la atmosfera incendiara a expozitiei operelor picturale. Elicea isi terminase de mult grohaiala, adica discursul. Dar venisera altii, un fel de calai, sa le zic porcii durerii, care adusesera si niste boiecte ciudate, instrumente de tortura, si le-au asezat pe toate intr-una din gaurile din perete. Unuia dintre ei i-au dat chiar si un microfon. Chiar cand nu te asteptai, cuprinsi de un sevraj puternic, au inceput sa loveasca acele obiecte cu ce apucau, bate, pene de chitara, si calaul-sef (adica elicopterul cu microfon) a inceput sa urle de ti se ridica parul de la degetele de la picioare si iti plesneau venele. Ma intrebam ce il doare pe bietul animal de urla in halul ala...
Culmea ca cei din jur pareau sa fie atrasi de teribilul zgomot, de infernul zgomot, de ingrozitorul zgomot, de....asa...si dansau frenetic si dadeau din cap cu o repeziciune uimitoare. Am primit un dred peste fata de am orbit si mi-a sunat apa in creier...
La un moment dat toata orchestra durerii din gaura din perete s-a transformat intr-un gigant animal care grohaia, se zvarcolea, si ma rog, facea doar ce face un elicopter in toata regula. Peretii au inceput sa se surpe sub greutatea tablourilor ca niste ghilotine, iar de sub daramaturi si-a luat zborul intregul elicopter (care cuprindea alaiul calailor durerii si toti dubiosii).
Am iesit cu greu de sub ruine, si dupa ce mi-am recapatat constiinta ne-am impleticit mersul prin strazile intunecate si pustii. Mergeam fara o tinta anume sperand sa nu mai auzim niciodata de porci sau elicoptere. Priveam, (scuzati cuvantul) regulat in spate ca nu cumva sa fim urmariti.
Am gasit intr-un final adapost intr-o librarie plina de carti. Si-aici apar cei 50 de ingeri. Sau erau 16....
Ba nu, erau 50 in total, din care 16 am furat noi. Daca intreaba cineva, nu am avut de ales, era unica noastra scapare. Fara ingeri eram definitiv pierduti. Daca natura acestor entitati vi se pare un mister, promit ca in cel mai scurt timp voi posta cateva imagini cu ingerii pe care i-am capturat. Va rog insa, liniste si completa confidentialitate, aminti-va ca in orice moment negrul ochilor va poate spiona. Trebuie doar sa stiti sa ii vedeti.
sâmbătă, 13 februarie 2010
Poem
Iata-ma...
Da, inca traiesc. Nu, n-am murit.
Pentru ce zic....acum exact...ceva timp, am avut o discutie cu un anume cunoscut, undeva de genul:
el: ....nymph?
eu: zi!
el: a nu..vroiam sa vad..
eu: ce?
el: pai..daca mai..
eu: daca mai ce?
el: daca mai traiesti!..
eu: :|
el: nu ca...nu ai mai postat...nu ai mai..nimic..
Ma-ntelegi. Nu stiu daca intr-adevar am ceva de zis...probabil una dintre acele postari "degeaba"...
Dar sa stiti ca problema in sine nu este chiar atat de usoara cum pare. Adica initial am zis si eu "ha. ha. ha!" Si nu-i asa. Intrebarea pusa de un oarecare subiect in totalitate neutru fata de esenta ratiunii, devine obsedanta atunci cand tu insuti ti-o adresezi fara incetare.
Si-acum. "Ba, mai traisesc?"
Mi s-a spus si ca imi bat joc de acidul sulfuric!
Jur, jur! N-am nimic cu acidul sulfuric, JUUR!!
In fine, pentru ca aceasta postare "degeaba" trebuie sa aiba (din principiu) mai multe cuvinte decat am scris eu aici, voi continua sa urmaresc subiectul intitial, adica acea nedumerire a acelui subiect total neutru, care punea o intrebare usor penibila si total nepotrivita, care probabil in alte circumstante m-ar fi calcat pe nervi, si acum ridica probleme forului meu interior. Am luat-o evident prin medota filozofului P. Rober de Anjou, adica am luat asadar posibilitatile pozitive, si pe cele negative.
Traiesc pentru ca: respir, ma misc, imi este foame, ma simt trista, ma cert, ma doare spatele si capul, ma duc 5 zile pe saptamana la scoala + olimpiada din weekend, ascult numai Peter Gabriel in ultimul timp...etc.
NU traiesc pentru ca: nu pot sa spun ce gandesc, nu pot sa-mi vars nervii pe cine vreau, nu pot sa scriu ce vreau cand vreau, sa citesc ce vreau cand vreau, sa ies in ploaie cand vreau, nu am mai simtit ca ma bucur de ce fac de foarte mult timp, sunt atipica, vanez inimi de copaci noaptea in somn, pun suflet la toate magariile, nu mai apreciez ce este bun, ma complac in amorteala, am amnezie....eetc.
Si concluzia nu mai vine. Oricum nu am avut cine stie ce de zis....adica doar asa..."degeaba".
Sa zic totusi de piesa....da, merge treaba. O sa fim la Iasi in vara, la festival. Lucram. Lucram. Facem progrese. Cica. Ne enervam si tot n-am gasit nume la trupa. Da' nu-i nimic! O sa pun si afisul, capodopera ilustrului nostru artist. Nu e o piesa despre oameni, si se joaca pe fondul unei oboseli continue a mintii si a forului creator. Pana pe 1 mai, o varianta baubila a piesei poate fi vazuta in premiera (din aia) laa Muzeul de stiinte cu care v-am si obisnuit de altfel. (Ba, is simpatici si au scena!) Sa nu credeti ca privesc rece problema. Nu, ma preocupa tot timpul.
Cinci personaje si o masina de scris, doua acte apartinand unui oarecare timp, si un act apartinand realului simultan. Detalii, cand va fi cazul.
Cred ca inchei aceasta postare "degeaba", si imi cer scuze ca a fost "degeaba" si promit ca o sa vin cu ceva important. De fapt totul a fost un pretext ca sa imi spal pacatele cu acidul sulfuric. (am cosmaruri!!!!!!!!)
joi, 12 noiembrie 2009
Nu, nu s-a terminat...
....si uite cum se naruie...
.. iti ramane sa te intrebi din ce cauza. Si raspunsul vine stupid, nici macar nu iti apartine, dar stii ca e asa. Era ultimul care te putea opri in ceea ce iti doresti... si totusi o face. Ba nu, a devenit cel mai mare dusman. Timpul.
Razi.. mai ai putin si o sa ma si contrazici. Dar ai sa ajungi sa-ti spargi toate ceasurile din casa...ca personajul meu. Pentru ca se agraveaza. Din ce in ce mai tare.
MUZICA TA E PREA ALBASTRA!!
...ma intreb cand mai vine. trebuie sa vina. mai tarziu. mai tarziu adica maine, sau poimaine, sau peste cateva zile... sau nu. sau poate nu mai vine.
:) In cele ce urmeaza nu incerc sa ma plang, ci doar sa ma explic. M-am documentat ianinte, nu voi exagera.
Te-am intrebat: "La tine cum a fost?"
Si mi-ai raspuns: "La mine n-a fost!"
Ca sa intelegi mai bine: la un moment dat, in "AMADEUS" vine Salieri la Mozart, imbracat cu o mantie neagra, si masca. Il roaga sa-i scrie un recviem.
Imaginea domnului misterios il urmareste pe compozitor ceea ce se reflecta si in operele sale...
... Cam asta a fost si intalnirea mea cu timpul. Sau sa-i spun confruntarea. S-a multumit sa ma dezorienteze un timp. M-a privit de undeva de departe, cum imi construiam iluziile si cum ele prindeau radacini in mine. A vazut ce dorinte aveam, si a inteles totul.
Apoi a mai facut cativa pasi spre mine...a venit luna septembrie...
Si asa mai departe....cred ca va puteti imagina..
...sau poate nu puteti.
Bine, poate ca pentru altii sentimentul nu este atat de acut. Si sunt doua feluri de persoane care indeplinesc astfel de conditie.
1. Doar de studiu se ocupa. E singurul lucru pe care il pot face si care ii atrage.
2. Se multumesc sa nu stie multe.
Eu sunt o mica exceptie, timpul zice ca eu sunt aia incapatanata, dar pe el il urasc.
As descrie aici o zi din viata un CNVist la mate info bilingv, acolo unde timpul se contracta, si creierul ajunge pana la temperatura limita de 100% C. Dar ar fi inutil. Cred ca va puteti imagina, daca nu va puteti imagina o sa ii rog pe colegii mei sa vina cu niste lamuriri.
Problema nu e asta. Problema este ca uneori vrei sa te mentii. Si oricat de mult te-ai stradui... totul este relativ.
Sa nu mai vorbesc de faptul ca uneori vrei sa canti la pian toata seara...uneori ai inspiratie si vrei sa scrii la o piesa toata seara...si a doua zi ai mate prima ora. Si apoi fizica. Si apoi eventual biologie, sau chimie, sau..........
Nu ma plang, ci doar ma explic. Sau mai degraba explic de ce o iau incetul cu incetul razna.
Ce faci, printe?
Am visat intr-o noapte ca zburam deasupra oceanului stand pe un scaun pe care il ghidam cu multa concentrare.
CRED! ...ca devin o ipohondrica a timpului.
Nici n-am apucat sa punctez exact ceea ce ma doare. Dar nu pot sa exprim in scris, sau cel putin nu in proza de genul asta...si aici intervine urmatoarea mea piesa.
...despre care o sa vorbesc in detaliu alta data.. dar porneste de la doua idei. Una dintre ele ar fi "oamenii trebuie sa-i protejeze ideilie. Pana la sacrificiu." Si a doua.. personajul care se afla in lupta cu timpul.
Revin...
..pana atunci...
miercuri, 11 noiembrie 2009
Dude..
Nu stiu de ce am impresia ca am ramas in urma.
Stiu ca nu mi-am mai facut simtita prezenta pe blogsor de multa vreme... iar fenomenul care se intampla acum are niste cauze simple.
Au ramas cateva lucruri importante neconsemnate, pe care evident o sa le uit la un moment dat.
Observati ca mi-am iesit din mana atat de tare in "a posta" ca nu reusesc deloc sa fiu coerenta...
Da' nu-i nimic. Prietenii stiu de ce. Sau macar presupun. Sau macar isi dau cu parerea...
Afara de cazul in care nu situ nimic, si aici o sa-i instiintez eu.
Toata lumea m-a intrebat ce-am-avut azi. Ba pe unii chiar i-am deranjat. Si m-a surprins ca i-am deranjat.
Si-mi pare rau...daca sunteti asa de afectati.
Mda...inchei aici cu aluziile..
Eu de fapt am vrut sa zic de piesa. Ca s-a facut... si s-a facut bine...ne-asteapta altele..
Poze imediat... dar inainte vreau sa punctez niste lucruri. De fapt abordez doua capitole.
1. Ce-a fost bine...
2. Ce-a fost rau.
1. decorul, am reusit sa il fac asa cum mi-l imaginam...
-- sincronizarea cu actorii, aici sa zic 50%...
2. Ba! Am jucat ca o cizma! Da' nu-i nimic, ma revansez eu...
-- Sa....zic de cortina....sa...nu zic... mna, bine, nu zic.
Cei care ati fost la piesa, ar fi dragut sa imi srieti aici un feedback.:)
In curand veti mai vedea o opera de-a mea, care e in facere.
Altceva...nu cred... o sa incep si eu sa scriu mai des..
Am cam neglijat....deocamdata ma asteapta Denymphse.
:)
Stiu ca nu mi-am mai facut simtita prezenta pe blogsor de multa vreme... iar fenomenul care se intampla acum are niste cauze simple.
Au ramas cateva lucruri importante neconsemnate, pe care evident o sa le uit la un moment dat.
Observati ca mi-am iesit din mana atat de tare in "a posta" ca nu reusesc deloc sa fiu coerenta...
Da' nu-i nimic. Prietenii stiu de ce. Sau macar presupun. Sau macar isi dau cu parerea...
Afara de cazul in care nu situ nimic, si aici o sa-i instiintez eu.
Toata lumea m-a intrebat ce-am-avut azi. Ba pe unii chiar i-am deranjat. Si m-a surprins ca i-am deranjat.
Si-mi pare rau...daca sunteti asa de afectati.
Mda...inchei aici cu aluziile..
Eu de fapt am vrut sa zic de piesa. Ca s-a facut... si s-a facut bine...ne-asteapta altele..
Poze imediat... dar inainte vreau sa punctez niste lucruri. De fapt abordez doua capitole.
1. Ce-a fost bine...
2. Ce-a fost rau.
1. decorul, am reusit sa il fac asa cum mi-l imaginam...
-- sincronizarea cu actorii, aici sa zic 50%...
2. Ba! Am jucat ca o cizma! Da' nu-i nimic, ma revansez eu...
-- Sa....zic de cortina....sa...nu zic... mna, bine, nu zic.
Cei care ati fost la piesa, ar fi dragut sa imi srieti aici un feedback.:)
In curand veti mai vedea o opera de-a mea, care e in facere.
Altceva...nu cred... o sa incep si eu sa scriu mai des..
Am cam neglijat....deocamdata ma asteapta Denymphse.
:)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)