~partea a doua~
....--> o datorie prelungita, iertare, mi s-a reprosat ca sterg praful foarte rar pe aici... iertare, iertare.
Va veti intreba probabil de ce incep cu partea a doua. Sigur, eu sunt rar cronologica, dupa parerea mea evul mediu a fost mult dupa Ceausescu, dar va promit ca va veni si o prima parte ceva mai tarziu, pentru ca nu imi permit sa fiu atat de violenta, inspaimantatoare si irealista chiar din prima. Prefer deci sa fiu pasnica scriind intai despre a doua parte a aventurii celor 16 ingeri. De fapt, da, in prima parte nici macar nu erau ingeri disparuti, si riscam sa fiu acuzata ca scriu titluri fara sens care nu au nici o treaba cu continutul, sau invers, sau continurui fara sens care nu au nici o legatura cu ingerii disparuti. Asa ca dupa cum observati, partea a doua este mult mai potrivita, macar avem tot ce trebuie sa ne asortam cu titlul. Cu toate ca ingerii vin mult mai tarziu, abia dupa elicoptere.
(precizare- (este nevoie)- acum ceva timp, a avut loc un respectabil vernisaj al unei exopzitii picturale, al unui stimabil tanar reprezentant al culturii Galatiului. Iata recenzia SF pe care v-o inmanez, cei ce nu ati fost isi vor face o idee, cei ce ati fost, daca inca traiti, simtiti-va norocosi!)
Incep prin a spune ca am fost atrasi in capcana, am fost indusi in eroare in cel mai josnic si mai marsav mod posibil. Aparenta noastra misiune era sa asistam la o oarecare expozitie picturala, ne imbracasem elegant, aveam cu noi pana si atitutinea sobra, calma si retinuta, care are grija sa nu strige in gura mare "CE TAMPENIE DE TABLOU!! CINE A MAZGALIT ASTA??"
Nu, nu, eram pregatiti pentru a infrunta societatea de varf a intelectualicimii din batatura, eram pregatiti sa strambam din nas si sa spunem "da, interesant!"...
Am intrat cu incredere in acel spatiu tridimensional (popular i se mai zice si foaierul teatrului) si ne-am uitat cu incredere in jur. Ne-a plesnit peste fata o atmosfera de anarhie, oameni dubiosi cu mantii lungi si negre, paseau zgaltaind pamantul cu fiare atarnate de maini si de picioare (a fost prima data in viata mea cand am zis ca bocancii mei sunt chiar finuti). Priveau machiavelic in jur ca si cum si-ar fi selectionat prada, ascunsi printre tablouri obscure, cu negru ochilor agitandu-se in toate partile. Ne-am agatat si noi de una dintre operele picturale, incercam sa ma dau interesata si sa nu par ca nuca-n perete (o sa zic si de perete), cand aud o sopteala in ceafa "Tema principala sunt porcii, ai observat? Cred ca s-a inspirat din epidemie!" Intorc capul, nimeni, evident...tipic.
Apoi am depus un efort considerabil sa rumeg (cum zice doamna psiholog) slinoasele culori, pentru a-mi da seama daca intr-adevar iese in evidenta acel animal care grohaie. T facea acelasi lucru, si dupa ce a analizat intens rupestrimea (nu, nu rupistul, ci rupestrimea. Nu, nu de la "a se rupe" ci de la picturi rupestre). A izbugnit: "Elicoptere!!!"
Evident, aceasta era tema exopzitiei, elicopterele, dar se pare ca numai noi ne puteam da seama, pentru ca ceilalti erau total absorbiti de porcine si incepusera sa la creasca raturi.
Ne miscam toti cu incetinitorul, iar negrul ochilor acelor oameni obscuri incepuse sa se plimbe singur, printre picioarele noastre. Pocitaniile se alimentau regulat cu alcooool, incepusera sa dardaie si sa aiba groaznice convulsii. Sau se dadeau cu capul de masa, nu mai stiu. Sau de pereti. Sau de tablouri, nu stiu. Compozitiile picturale incepusera sa scoata fum, si auzeam clar sunetul acela asurzitor pe care il produce o elice de elicopter. Toate se apropiau si se departau simultan. Mai mult, se faceau gauri in pereti. Gauri adanci si intunecate, pe care nu le mai puteai patrunde. La un moment dat unul dintre porci, pardon, dintre elicoptere, s-a apucat sa tina un discurs. S-a urcat chiar si pe podium. I-au dat chiar si un microfon. Si-a-nceput sa zica de tablouri, nu mai tin minte exact ce, pentru ca oricum eram pe cealalta parte a gaurii din perete. Si ma dureau umerii de la elice. Ne zvarcoleam in mrejele prostului gust.
T: Hai in sala!
N: ..in...sala?
T: In sala.
N: Au pus lacate...
T: Si ce daca?...
Da, singura noastra scapare era incuiata. Dar nu mai puteam rezista, trebuia sa intram, trebuia sa scapam de negru oamenilor dubiosi, care se agata cu cruzime de noi! Ajuns la paroxism, T a scos gaura din perete cu care a lovit puternic lacatul. Acesta din urma a cazut pe podea insotit de un puternic zgomot metalic. Noroc ca n-a auzit nimeni, din cauza elicei elicopterului care isi grohaia mai departe discursul. Si intraram in sala rapid, ca sa nu ne vada ochii aceia sagetatori (ai doamnei de la garderoba) care plesneau totul in jur. Noroc ca erau atenti la porcul cu microfonul in mana. Si care era urcat si pe podium. Si dupa ce ca era porc, mai era si elicopter! Dar asta este mai putin important, pentru ca noi patrusesesesem in sala, si-acolo nu mai erau nici tablouri, nici oameni dubiosi cu negru la ochi care umbla singur pe podeaua care suna metalic dupa ce cade pe ea lacatul pe care tu cu mana ta l-ai spart cu gaura din peretele deformat. In schimb ne lovise un intuneric dens, un frig de-ti inghetau articulatiile si-o liniste mai ceva ca la ora de chimie.
Zice: Hai pe scena!
Zic: E o gaura in scena aia!
Dar alta scapare nu aveam, pesemne ca elicopterele porcine erau deja pe urmele noastre. Trebuia sa ne avantam in mrejele obscure ale intunecimii salii friguroase, ale teatrului. Ala (la care eu nu prea ma prezint). De ce era frig? ---> Va asigur ca in gaurile imense din pereti erau dementori care sorbeau sufletul, aduceau frenezie si amnezie, si savarseau multe alte crime oribile (cum ar fi ca ii faceau pe oameni sa vada porci in loc de elicoptere).
Sa revin la noi, adica pe marginea prapastiei, mergand incet, atenti la fiecare pas, sa nu cumva sa cadem in groapa abisala, in bratele veninoase ale dementorilor, sfasiati de elicele elicopterelor, innnecandu-ne in noroiul porcilor...etc.
Apucasem cortina ca sa imi pastrez echilibrul, dar incepusem sa ma incurc printre lanturile groase cu care era legata, sa ma scufund in luciul metalic al sutelor de inele care ma incolaceau din ce in ce mai strans. Chiar cand simteam ca nu mai am nici o scapare, m-am aruncat in gol, si am cazut in decorul de la Traviata!
Ma ridic greoi, respir adanc, si inregistrez fiecare element sublim al acelui decor unic al acelei piese minunate, pe care n-am vazut-o niciodata dar impresia artistica si albastrul scarilor conteaza cu adevarat.
Zic: Sa tragem cortina, sa jucam in fata tuturor spectatorilor care au fost aici candva si din care nu a mai ramas decat spiritul. Piesa vietii noastre in intunericul primului decor pe care am pasit vreodata si era albastru!
Dar adevarul trist era ca nu aveam cui. Adica, da, recunosc, ne puteam multumit si cu dementorii care ocupau linistiti fiecare loc din sala, dar adevarata problema era cu cortina, stransa bine in lanturi de care am precizt si mai sus. Urc rapid scarile improvizate si iau o sabie. Face si T acelasi lucru cu scarile dar nu si cu sabia, el prinde doar un pahar. Pe care-l sparge! Trosc!
Altul- trosc pleosc! Inca unul- trosc pfpfvaxpleosc! Si inca..ok, gata.
Zic: Poate ne aude cineva!
Zice: Cine sa ne auda aici?
Rau era ca incepusem sa auzim noi diverse voci si chiar elicea elicopterului si obisnuita grohaiala groteasca. Sa fugim, zice!
Zice, da, zice....de fapt ma lasa pe mine sa fug prima, ies primejdios de dupa cortina, ma arunc ca in filme pe al paispelea rand!!! Aplauze!
Buna piesa, buna.
Am hotarat apoi sa ne intoarcem la elicoptere. Lasand in urma obsuritatea salii ne izbeste o lumina puternica imediat ce revenim la atmosfera incendiara a expozitiei operelor picturale. Elicea isi terminase de mult grohaiala, adica discursul. Dar venisera altii, un fel de calai, sa le zic porcii durerii, care adusesera si niste boiecte ciudate, instrumente de tortura, si le-au asezat pe toate intr-una din gaurile din perete. Unuia dintre ei i-au dat chiar si un microfon. Chiar cand nu te asteptai, cuprinsi de un sevraj puternic, au inceput sa loveasca acele obiecte cu ce apucau, bate, pene de chitara, si calaul-sef (adica elicopterul cu microfon) a inceput sa urle de ti se ridica parul de la degetele de la picioare si iti plesneau venele. Ma intrebam ce il doare pe bietul animal de urla in halul ala...
Culmea ca cei din jur pareau sa fie atrasi de teribilul zgomot, de infernul zgomot, de ingrozitorul zgomot, de....asa...si dansau frenetic si dadeau din cap cu o repeziciune uimitoare. Am primit un dred peste fata de am orbit si mi-a sunat apa in creier...
La un moment dat toata orchestra durerii din gaura din perete s-a transformat intr-un gigant animal care grohaia, se zvarcolea, si ma rog, facea doar ce face un elicopter in toata regula. Peretii au inceput sa se surpe sub greutatea tablourilor ca niste ghilotine, iar de sub daramaturi si-a luat zborul intregul elicopter (care cuprindea alaiul calailor durerii si toti dubiosii).
Am iesit cu greu de sub ruine, si dupa ce mi-am recapatat constiinta ne-am impleticit mersul prin strazile intunecate si pustii. Mergeam fara o tinta anume sperand sa nu mai auzim niciodata de porci sau elicoptere. Priveam, (scuzati cuvantul) regulat in spate ca nu cumva sa fim urmariti.
Am gasit intr-un final adapost intr-o librarie plina de carti. Si-aici apar cei 50 de ingeri. Sau erau 16....
Ba nu, erau 50 in total, din care 16 am furat noi. Daca intreaba cineva, nu am avut de ales, era unica noastra scapare. Fara ingeri eram definitiv pierduti. Daca natura acestor entitati vi se pare un mister, promit ca in cel mai scurt timp voi posta cateva imagini cu ingerii pe care i-am capturat. Va rog insa, liniste si completa confidentialitate, aminti-va ca in orice moment negrul ochilor va poate spiona. Trebuie doar sa stiti sa ii vedeti.
....--> o datorie prelungita, iertare, mi s-a reprosat ca sterg praful foarte rar pe aici... iertare, iertare.
Va veti intreba probabil de ce incep cu partea a doua. Sigur, eu sunt rar cronologica, dupa parerea mea evul mediu a fost mult dupa Ceausescu, dar va promit ca va veni si o prima parte ceva mai tarziu, pentru ca nu imi permit sa fiu atat de violenta, inspaimantatoare si irealista chiar din prima. Prefer deci sa fiu pasnica scriind intai despre a doua parte a aventurii celor 16 ingeri. De fapt, da, in prima parte nici macar nu erau ingeri disparuti, si riscam sa fiu acuzata ca scriu titluri fara sens care nu au nici o treaba cu continutul, sau invers, sau continurui fara sens care nu au nici o legatura cu ingerii disparuti. Asa ca dupa cum observati, partea a doua este mult mai potrivita, macar avem tot ce trebuie sa ne asortam cu titlul. Cu toate ca ingerii vin mult mai tarziu, abia dupa elicoptere.
(precizare- (este nevoie)- acum ceva timp, a avut loc un respectabil vernisaj al unei exopzitii picturale, al unui stimabil tanar reprezentant al culturii Galatiului. Iata recenzia SF pe care v-o inmanez, cei ce nu ati fost isi vor face o idee, cei ce ati fost, daca inca traiti, simtiti-va norocosi!)
Incep prin a spune ca am fost atrasi in capcana, am fost indusi in eroare in cel mai josnic si mai marsav mod posibil. Aparenta noastra misiune era sa asistam la o oarecare expozitie picturala, ne imbracasem elegant, aveam cu noi pana si atitutinea sobra, calma si retinuta, care are grija sa nu strige in gura mare "CE TAMPENIE DE TABLOU!! CINE A MAZGALIT ASTA??"
Nu, nu, eram pregatiti pentru a infrunta societatea de varf a intelectualicimii din batatura, eram pregatiti sa strambam din nas si sa spunem "da, interesant!"...
Am intrat cu incredere in acel spatiu tridimensional (popular i se mai zice si foaierul teatrului) si ne-am uitat cu incredere in jur. Ne-a plesnit peste fata o atmosfera de anarhie, oameni dubiosi cu mantii lungi si negre, paseau zgaltaind pamantul cu fiare atarnate de maini si de picioare (a fost prima data in viata mea cand am zis ca bocancii mei sunt chiar finuti). Priveau machiavelic in jur ca si cum si-ar fi selectionat prada, ascunsi printre tablouri obscure, cu negru ochilor agitandu-se in toate partile. Ne-am agatat si noi de una dintre operele picturale, incercam sa ma dau interesata si sa nu par ca nuca-n perete (o sa zic si de perete), cand aud o sopteala in ceafa "Tema principala sunt porcii, ai observat? Cred ca s-a inspirat din epidemie!" Intorc capul, nimeni, evident...tipic.
Apoi am depus un efort considerabil sa rumeg (cum zice doamna psiholog) slinoasele culori, pentru a-mi da seama daca intr-adevar iese in evidenta acel animal care grohaie. T facea acelasi lucru, si dupa ce a analizat intens rupestrimea (nu, nu rupistul, ci rupestrimea. Nu, nu de la "a se rupe" ci de la picturi rupestre). A izbugnit: "Elicoptere!!!"
Evident, aceasta era tema exopzitiei, elicopterele, dar se pare ca numai noi ne puteam da seama, pentru ca ceilalti erau total absorbiti de porcine si incepusera sa la creasca raturi.
Ne miscam toti cu incetinitorul, iar negrul ochilor acelor oameni obscuri incepuse sa se plimbe singur, printre picioarele noastre. Pocitaniile se alimentau regulat cu alcooool, incepusera sa dardaie si sa aiba groaznice convulsii. Sau se dadeau cu capul de masa, nu mai stiu. Sau de pereti. Sau de tablouri, nu stiu. Compozitiile picturale incepusera sa scoata fum, si auzeam clar sunetul acela asurzitor pe care il produce o elice de elicopter. Toate se apropiau si se departau simultan. Mai mult, se faceau gauri in pereti. Gauri adanci si intunecate, pe care nu le mai puteai patrunde. La un moment dat unul dintre porci, pardon, dintre elicoptere, s-a apucat sa tina un discurs. S-a urcat chiar si pe podium. I-au dat chiar si un microfon. Si-a-nceput sa zica de tablouri, nu mai tin minte exact ce, pentru ca oricum eram pe cealalta parte a gaurii din perete. Si ma dureau umerii de la elice. Ne zvarcoleam in mrejele prostului gust.
T: Hai in sala!
N: ..in...sala?
T: In sala.
N: Au pus lacate...
T: Si ce daca?...
Da, singura noastra scapare era incuiata. Dar nu mai puteam rezista, trebuia sa intram, trebuia sa scapam de negru oamenilor dubiosi, care se agata cu cruzime de noi! Ajuns la paroxism, T a scos gaura din perete cu care a lovit puternic lacatul. Acesta din urma a cazut pe podea insotit de un puternic zgomot metalic. Noroc ca n-a auzit nimeni, din cauza elicei elicopterului care isi grohaia mai departe discursul. Si intraram in sala rapid, ca sa nu ne vada ochii aceia sagetatori (ai doamnei de la garderoba) care plesneau totul in jur. Noroc ca erau atenti la porcul cu microfonul in mana. Si care era urcat si pe podium. Si dupa ce ca era porc, mai era si elicopter! Dar asta este mai putin important, pentru ca noi patrusesesesem in sala, si-acolo nu mai erau nici tablouri, nici oameni dubiosi cu negru la ochi care umbla singur pe podeaua care suna metalic dupa ce cade pe ea lacatul pe care tu cu mana ta l-ai spart cu gaura din peretele deformat. In schimb ne lovise un intuneric dens, un frig de-ti inghetau articulatiile si-o liniste mai ceva ca la ora de chimie.
Zice: Hai pe scena!
Zic: E o gaura in scena aia!
Dar alta scapare nu aveam, pesemne ca elicopterele porcine erau deja pe urmele noastre. Trebuia sa ne avantam in mrejele obscure ale intunecimii salii friguroase, ale teatrului. Ala (la care eu nu prea ma prezint). De ce era frig? ---> Va asigur ca in gaurile imense din pereti erau dementori care sorbeau sufletul, aduceau frenezie si amnezie, si savarseau multe alte crime oribile (cum ar fi ca ii faceau pe oameni sa vada porci in loc de elicoptere).
Sa revin la noi, adica pe marginea prapastiei, mergand incet, atenti la fiecare pas, sa nu cumva sa cadem in groapa abisala, in bratele veninoase ale dementorilor, sfasiati de elicele elicopterelor, innnecandu-ne in noroiul porcilor...etc.
Apucasem cortina ca sa imi pastrez echilibrul, dar incepusem sa ma incurc printre lanturile groase cu care era legata, sa ma scufund in luciul metalic al sutelor de inele care ma incolaceau din ce in ce mai strans. Chiar cand simteam ca nu mai am nici o scapare, m-am aruncat in gol, si am cazut in decorul de la Traviata!
Ma ridic greoi, respir adanc, si inregistrez fiecare element sublim al acelui decor unic al acelei piese minunate, pe care n-am vazut-o niciodata dar impresia artistica si albastrul scarilor conteaza cu adevarat.
Zic: Sa tragem cortina, sa jucam in fata tuturor spectatorilor care au fost aici candva si din care nu a mai ramas decat spiritul. Piesa vietii noastre in intunericul primului decor pe care am pasit vreodata si era albastru!
Dar adevarul trist era ca nu aveam cui. Adica, da, recunosc, ne puteam multumit si cu dementorii care ocupau linistiti fiecare loc din sala, dar adevarata problema era cu cortina, stransa bine in lanturi de care am precizt si mai sus. Urc rapid scarile improvizate si iau o sabie. Face si T acelasi lucru cu scarile dar nu si cu sabia, el prinde doar un pahar. Pe care-l sparge! Trosc!
Altul- trosc pleosc! Inca unul- trosc pfpfvaxpleosc! Si inca..ok, gata.
Zic: Poate ne aude cineva!
Zice: Cine sa ne auda aici?
Rau era ca incepusem sa auzim noi diverse voci si chiar elicea elicopterului si obisnuita grohaiala groteasca. Sa fugim, zice!
Zice, da, zice....de fapt ma lasa pe mine sa fug prima, ies primejdios de dupa cortina, ma arunc ca in filme pe al paispelea rand!!! Aplauze!
Buna piesa, buna.
Am hotarat apoi sa ne intoarcem la elicoptere. Lasand in urma obsuritatea salii ne izbeste o lumina puternica imediat ce revenim la atmosfera incendiara a expozitiei operelor picturale. Elicea isi terminase de mult grohaiala, adica discursul. Dar venisera altii, un fel de calai, sa le zic porcii durerii, care adusesera si niste boiecte ciudate, instrumente de tortura, si le-au asezat pe toate intr-una din gaurile din perete. Unuia dintre ei i-au dat chiar si un microfon. Chiar cand nu te asteptai, cuprinsi de un sevraj puternic, au inceput sa loveasca acele obiecte cu ce apucau, bate, pene de chitara, si calaul-sef (adica elicopterul cu microfon) a inceput sa urle de ti se ridica parul de la degetele de la picioare si iti plesneau venele. Ma intrebam ce il doare pe bietul animal de urla in halul ala...
Culmea ca cei din jur pareau sa fie atrasi de teribilul zgomot, de infernul zgomot, de ingrozitorul zgomot, de....asa...si dansau frenetic si dadeau din cap cu o repeziciune uimitoare. Am primit un dred peste fata de am orbit si mi-a sunat apa in creier...
La un moment dat toata orchestra durerii din gaura din perete s-a transformat intr-un gigant animal care grohaia, se zvarcolea, si ma rog, facea doar ce face un elicopter in toata regula. Peretii au inceput sa se surpe sub greutatea tablourilor ca niste ghilotine, iar de sub daramaturi si-a luat zborul intregul elicopter (care cuprindea alaiul calailor durerii si toti dubiosii).
Am iesit cu greu de sub ruine, si dupa ce mi-am recapatat constiinta ne-am impleticit mersul prin strazile intunecate si pustii. Mergeam fara o tinta anume sperand sa nu mai auzim niciodata de porci sau elicoptere. Priveam, (scuzati cuvantul) regulat in spate ca nu cumva sa fim urmariti.
Am gasit intr-un final adapost intr-o librarie plina de carti. Si-aici apar cei 50 de ingeri. Sau erau 16....
Ba nu, erau 50 in total, din care 16 am furat noi. Daca intreaba cineva, nu am avut de ales, era unica noastra scapare. Fara ingeri eram definitiv pierduti. Daca natura acestor entitati vi se pare un mister, promit ca in cel mai scurt timp voi posta cateva imagini cu ingerii pe care i-am capturat. Va rog insa, liniste si completa confidentialitate, aminti-va ca in orice moment negrul ochilor va poate spiona. Trebuie doar sa stiti sa ii vedeti.
7 comentarii:
Acest post a trecut prin filtrul meu critic cand abia facea ochi. A crescut si sub ochii mei iar acum admir un adevarat document cu personalitate.
Beib, ma uimesti>:D<
Stii foarte bine ca daca nu il apreciai atunci nu il mai postam
Mersi Beib, conteaza mult...>:D<
Povestea imi pare ciudat de cunoscuta. Cand am citit-o...am simtit c-o traiesc. Naspa tare cu gaura aia din scena.
Ingerii n-au banuit niciodata ce-i astepta... Pacat ca am luat doar 16. oricum ne-am intors si pentru ceilalti si tot au mai ramas 3! Cea mai misto metoda de comunicare.
E ora 1:21 deci e timpul meu...abia m-am trezit..ma asteapta o zi..pardon, o noapte plina.Mi-am adus aminte ca am o rugaminte de indeplinit deci..Cu ce sa incep?Cred ca o sa incep prin a spune ca sunt cazuri, si destule, cand plictiseala unui eveniment sau prezenta unor persoane care nu prezinta nici un interes te impinge la lucruri creative si la o imaginatie exapandata, evident daca locul iti si permite acest lux.In cazul de fata, da, teatrele fiind locuri cu multe usi, iesiri, intrari,trape,cortine,nivele, scari..si asa mai departe.Daca mai adaugam si lipsa elementului uman in acele locuri ne putem trezi intr-o adevarata aventura asa cum s-a intamplat si in cazul de fata.Avem de-a face cu o expozitie in care eroul principal e porcul...batranul si blandul atotmancator porc.Cand porcul e golit de esenta sau pus in ipostaze nepotrivite el ia forma gandurilor privitorului.Se pare ca in acel moment porcii au devenit elicoptere si in acelasi timp a avut loc si o miscare de translatie caci porcii nemaifiind porci, ci elicoptere, cineva trebuie sa umple si golul lasat de ei asa ca cei din jur au devenit porci care si ei au devenit la randul lor elicoptere.
Desi am sa indepartez putin de subiect aceasta idee pe care o prezinti ma face sa ma gandesc,si nu pentru prima oara, la realitate si la ceea ce inseamna ea.In primul rand..realitatea are valoare absoluta?Nu.Cel putin dupa parerea mea...atunci ce e realitatea?Cred ca mai degraba e un context, un cadru, o panza ce urmeaza a fi umpluta cu experientele fiecaruia.Doi subiecti pot vedea acelasi lucru insa emotia,senzatiile sau starile transmise de acel lucru sa fie total opuse.Atunci ca sa putem porni de la un punct solid...in loc de realitate mai degraba putem vorbi de lucrui reale, puncte de reper fixe.In acest context realitatea devine o arta caci ea trebuie umpluta cu amintirile, experienta fiecaruia si in acelasi timp privita prin filtrele personale.S-a intamplat de multe ori ca o serie de intamplari reale sa produca senzatii stranii,amuzante, extaziante sau terifiante.Insa starile provocate provin nu din cadrul exterior realului, ci din cadrul interior al subiectului, din propriile dorinte, temeri,amintiri..samd.Deci e o realitate construita personal.Ti s-a intamplat desigur sa mergi pur si simplu pe strada si un anume parfum, un anume detaliu, un anume gest sa trezeasca brusc in tine o cascada de amintiri si emotii si deodata locul devine un altul, e acelasi dar isi schimba esenta.
Asta s-a intamplat si in momentul expozitiei.O serie de factori externi au declansat o iesire din realitate,o evadare in fantastic...intr-o mica masura ce-i drept in acel moment dar apoi acele mici senzatii si intamplari interesante petrecute dupa cortina au servit drept fundament pentru o idee si pentru ca imaginatia sa continue sa lucreze intr-o alta forma si anume scriitura.Putem spune deci ca realitatea(sau realul) serveste drept suport pentru a te inalta, pentru a te ridica si pentru a patrunde in lumi neaccesate de altii, depinzand de disponibilitatile interioare ale fiecaruia.
In concluzie, imi place mult ce ai scris,nu m-a plictisit in nici un moment,iar aventura e cu adevarat captivanta sau cu atat mai captivanta cu cat cititorul isi imagineaza cat mai bine si mai bogat senzatiile si intamplarile relatate de tine.Cat despre expozitie e destul de usor sa-ti dai seama de impresia pe care v-a lasat-o amandurora...iar dupa toata tensiunea aventurii vine si bucuria reusitei cu ajutorul ingerilor...unul din ei a ajuns si la mine.Chiar primul.Apreciez foarte mult..
Nu cred ca am uitat de nimic, daca imi mai vine vreo idee iti voi mai scrie.Nu stiu daca am scris prea mult, sau prea putin, prea sec sau prea abstract sau mai stiu eu cum...asa m-am priceput, asa am scris.
,..,
Ai scris doar cel mai lung comentariu la cea mai lunga postare. Ma bucur ca am facut pace Vizitatorule...dupa postarea cu piesa ramasesera niste tensiuni..
M-au mai bucurat cuvintele tale, multumesc si...
,...,
Erata: Este doar cel mai frumos comentariu!!!!!!!!
>:D<
Trimiteți un comentariu